by Cred că unul dintre primele lucruri pe care le-am citit despre parenting a avut legătură cu a învăța, ca adult, să faci diferența între nevoile copilului tău și dorințele sale. A fost o lecție utilă și pentru adultul din mine: am, cu adevărat, nevoie de chestia aia, sau doar mi-o doresc? Și, dacă mi-o doresc, ce mă face să o vreau? Cum mă voi simți după ce o voi avea? Cât timp mă va bucura? Mă va bucura cu adevărat, sau ce emoție voi trăi, de fapt?
Citeam azi o știre (oarecum reciclata si reluata in materiale de presa curente) despre un cuplu american care a făcut poza aia de mai sus. Cam creepy poză, zic eu, care înfățișează toate seringile folosite de actuala mamă ca să obțină bebelușul cu pricina, într-un proces îndelungat, cu multe fertilizări in vitro (FIV-uri). Povestea în sine mi se pare o exagerare cumplită, pe care, din punctul meu de vedere, nici un medic sănătos la cap nu ar fi trebuit să o accepte, dar asta e altceva.
Și mă gândeam, despre ce e, oare, povestea asta cu fertilizarile in vitro (FIV-urile). Există un program național, începând din această toamnă, la care au acces mai multe cupluri decât până acum. Oare doar cupluri? Și dacă da, de ce doar cupluri?
Suntem 8 miliarde pe planeta asta care gâfâie. Un program de control al natalității la nivel mondial probabil că nu ar strica. Asta așa, ca să nu dea peste noi cine știe ce molimă, să ne mai rărească, așa cum s-a mai întâmplat în istorie. Suntem 8 miliarde pe planetă, și din astea 8 miliarde, UNICEF sustine ca 153 milioane copii sunt orfani.
153 MILIOANE DE COPII SUNT ORFANI
E o cifră care parcă te strânge în spate când o vezi, nu? Populația României e de aproximativ 19 milioane. În lume, exista 8.05 Românii de copii orfani care trăiesc sau mor neștiuți și neplânși de nimeni.
În România, există câteva mii de copii orfani. Desigur, mulți dintre ei nu sunt dezirabili, în principal din cauza vârstei și a culorii pielii, pentru că rasismul din România se perpetuează cu succes. Toată lumea ”cunoaște un țigan de treabă” pentru că ”sunt și de-ăștia”, dar majoritatea sunt ”leneși și hoți” și cu siguranță o odraslă cu o asemenea genetică nu poate fi material bun.
Când există, pe planetă, atâția copii nedoriți de nimeni, care ar avea nevoie disperată de părinți, care sunt resorturile care îi împing pe acești oameni să apeleze la FIV? Și nu o dată, să ne înțelegem! Majoritatea acestor femei trec prin mai multe etape de stimulare ovariană până obțin ovocitele care ar putea fi recoltate, trec prin mai multe puncții ca să obțină cu adevărat ovocitele viabile, trec prin mai multe etape de fertilizare pentru obținerea unui embrion viabil și, de multe ori, trec prin mai multe procese de implantare ca să obțină o sarcină viabilă și să o ducă la termen.
E un drum scump și dureros, care duce de multe ori la fracturarea iremediabilă a cuplului. Așa că vin pe lume copii care cresc cu un singur părinte, pentru că se întâmplă ca al doilea să își ia lumea în cap, după creditele făcute la bănci, privind la același morman de seringi din poza despre care vorbeam.
Orgoliul este singura explicație, pentru aceste situații
De ce vreau copilul MEU, ieșit din mine, când în mod evident nu reușesc să obțin sau să duc la termen o sarcină, și există atât de mulți copii care au nevoie, deja, de un părinte?
Pentru că sângele meu e cel mai bun.
Pentru că genele mele sunt cele mai bune și trebuie duse mai departe.
Pentru că natura îmi spune că trăiesc degeaba, dacă nu procreez.
Pentru că mama mi-a indus, de mică, ideea că dacă nu faci copii, vei îmbătrâni singur, părăsit, abandonat, uitat de lume. Vorba ceea, nu are cine să îți aducă o cană cu apă la bătrânețe.
Cât orgoliu există în spatele deciziei de a aduce pe lume un copil, împotriva oricăror șanse! Câtă frică! Și cât dramatism se ascunde în spatele unei asemenea decizii! Cât chin aleg să ducă în spate aceste mame aspirante! Și pentru ce? Pentru că nu cunosc diferența dintre nevoi și dorințe. Și pentru că orgoliul lor le spune că numai sânge din sângele lor merită efortul de a crește un copil.
Reproducerea asistată e o afacere bazată pe obsesiile unor femei
Am spus-o. Aș accepta să o numesc altfel, dacă numărul de încercări ar fi, în vreun fel, limitat legal. Atâta timp cât o femeie are dreptul să încerce să obțină un copil de oricâte ori îi permit bugetul și nervii, fără ca vreun medic să o îndemne vreodată să își pună întrebări legate de efectele pe termen lung ale acestor tratamente hormonale, privesc reproducerea asistată ca pe o afacere.
Întreabă-le pe aceste femei de ce este atât de important pentru ele să nască un copil, și nu vor ști să își răspundă. Vei stârni, doar, o revoltă de clan, în care vei fi linșat virtual pentru că ”nu poți să înțelegi”. Poate e corect, poate că imboldul natural este atât de puternic, atât de adânc scris în genele noastre, încât ceasul biologic ticăie fără ca rațiunea sau bunul simț să îl poată opri. Dar poate că este vorba și despre tentația fructului oprit, despre cum îți dorești tot mai tare exact ceea ce nu poți să ai. Cu siguranță, este vorba și despre o traumă la nivel de mental colectiv, care îi spune femeii că nu e femeie dacă nu e și mamă. Așa cum ea, biata, nici om nu prea e – ea are nevoie de omul ei, pentru că prin el se definește. O auzi în discursurile multor femei care au depășit de multă vreme condiția dependenței materiale de bărbat: ”Al meu mi-a făcut o rezervare la Spa”. Al meu, pentru că e al meu și mă agăț de el pentru că nu exist, din punct de vedere social, fără el.
Să nu reușești să te definești în absența unui copil, e trist
Să spui că nu te simți completă fără un copil e dramatic. Fă un pas în spate și întreabă-te: ai considera că o femeie care depinde de o altă persoană pentru a se simți întreagă, are maturitatea psihică necesară pentru a deveni mamă? Înlocuiește ” persoană” cu ”copil” și înțelege care e tragedia nescrisă la care sunt expuși acești copii, în termeni de educație psihologică. Intuiește în ce fel de mediu vor fi crescuți și care vor fi traumele pe care le vor purta cu ei mai departe, în viața de adult. Ți se mai pare că mamele menționate la începutul acestui articol sunt demne de admirație?
